Motto: „Nu cerceta aceste legi,/ că ești nebun când le-nțelegi!/ Din codru rupi o rămurea/ Ce-i pasă codrului de ea!/ Ce-i pasă unei lumi întregi/ De moartea mea!”
Când suntem confruntați cu pierderea unei ființe dragi, ne simțim neputincioși. Ne dăm seama de imensitatea morții și de inevitabilitatea ei. Ne dăm seama de limitele noastre umane, și începe să ne chinuie o singură întrebare fundamentală: De ce?, dar un „de ce” special, pentru că rămâne veșnic fără răspuns.
În copilărie ne răspund părinții la „de ce-urile esențiale ale momentului, iar aceste răspunsuri ne formează personalitatea viitoare.
În adolescență și la maturitate, începem să ne căutăm singuri răspunsurile prin lectură și prin lecțiile zilnice pe care ni le dă viața.
Dar „de ce?”- ul fundamental, cel din fața bolii și a morții, rămâne fără răspuns pe această lume. Există doar neputința de a interveni, și necesitatea de a te adapta cât mai bine noii situații.
Începe lupta cu lacrimile și suferința, și apare ca o licărire speranța că sufletul drag pe care l-ai pierdut a ajuns într-o lume mai bună. Pe veșnicele plaiuri ale vânătorii, în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, unde nu există nici întristare, nici suspin, ci numai viață veșnică.
Cele spuse mai sus sunt valabile indiferent de regn, specie, poziție pe lanțul trofic. Când suflețelul drag pe care l-ai pierdut face parte dintre cei care nu cuvântă, ai de înfruntat și lipsa de compasiune a unora dintre oameni, cei care nu înțeleg ce înseamnă acest suflețel.
Nimic nu ne pregătește pentru pierderea prietenului necuvântător, chiar dacă programa școlară, dintr-un sadism feroce al unor profesori geriatrici, chinuie copilașii cu lecturi dureroase precum „Puiul” sau „Moartea căprioarei”.
Arsulici, prietena mea apropiată, suflețelul meu drag, m-a părăsit, după o scurtă dar grea suferință. Boala secolului afectează și animalele, nu doar oamenii.
Este foarte greu pentru mine să accept dispariția ei, să mă obișnuiesc cu lipsa ei. Este foarte dureros gândul, după ce mi-a fost alături, cu credință, 12 ani, încă din momentul nașterii sale. Mi-a fost prieten și sprijin moral și mi-a alungat singurătatea înainte de căsătorie și de apariția lui Vlăduț.
Am speranța că a ajuns într-un loc frumos, însorit, unde se poate juca cu alte pisicuțe, unde poate vâna după pofta inimii, și unde se poate juca cu motocei și mingiuțe cât e ziua de lungă.
Nu sunt capabil să-i spun adio, inima mea nu acceptă. Îi spun, însă, „Drum bun, Arsulici”
Arsulici 