From hero to zero

De la măreţie la mizerie nu e decât un singur pas. Pe care unii îl fac într-o clipită, deoarece nu se gândesc la posibilele consecinţe ale propriilor fapte.

Iurie Darie a fost un mare actor, cu o frumoasă carieră pentru care sunt convins că a muncit din greu. Era iubit şi respectat de public, care mergea cu plăcere la filmele în care apărea.

De aceea nu înţeleg ce l-a făcut să renunţe la toate astea şi, ajuns la o vârstă respectabilă, să se umple de ridicol şi să arunce o găleată de rahat pe cariera sa, pe realizările sale.

Să fie de vină senilitatea, oare? Sau, ca orice bărbat trecut de o anumită vârstă, s-a lăsat prostit de o căţea în călduri, aflată şi ea lângă porţile senectuţii, chinuită de menopauză şi de hormoni?

Şi, pentru că orice rahat atrage muşte, azi a bâzâit şi Măruţă pe marginea subiectului, şi au apărut şi ofertele, pentru că există pe lumea asta mulţi dezaxaţi.

Mie toată povestea asta mi-a lăsat un gust tare amar. Şi ştiu că, ori de câte ori vreun post de televiziune va difuza un film cu Iurie Darie, mă va încerca, învoluntar, o senzaţie de greaţă şi voi profita din plin de telecomanda din dotare mutând pe alt post…

„Pentru aceste motive, Băsescu și Boc trebuie să-și dea imediat demisia!”

Publicitate

M*A*S*H

Iar a trecut o perioadă cam lungă fără să scriu nimic. Nu mi-au lipsit subiectele, dar… De puliticienii noştri m-am săturat până peste cap, iar ziarele şi agenţiile de presă par a fi rămas fără subiecte interesante…

Am avut o perioadă foarte încărcată la serviciu, iar puţinul timp liber rămas l-am petrecut lenevind. Lenevind într-un mod plăcut, deoarece m-am apucat să ma uit, pe calculator, la serialul MASH, un excelent mod de a uita de rahatul şi mizeria care ne domină viaţa socială şi politică. Am astfel, ocazia, să văd nişte actori remarcabili, care au trecut şi pe platourile acestui serial: Alan Alda, Robert Alda, Harry Morgan, Leslie Nielsen, Blythe Danner, Pat Morita, G. W. Bailey, Patrick Swayze(ah, ce tânăr era…). Seară de seară sunt alături de mine Hawkeye, Trapper, Henry, Radar, Klinger, Hot Lips, B.J. şi ceilalţi şi, astfel, pot să adorm cu un zâmbet în suflet.

Între perioadele interminabile în care se află în sala de operaţii, încercând să repare ranile din război şi să aducă un strop de alinare pacienţilor, personajele serialului, interpretate admirabil, se străduiesc să suporte cât mai bine constrângerile specifice unui spital militar de campanie aflat în vecinătatea liniei frontului, în anii 50.

Pe lângă vremea capricioasă, ba prea frig, ba prea cald, într-un teritoriu ostil, supuşi unui regim militar greu de acceptat de civili, văzând peste tot distrugerile războiului, sărăcia cumplită în care supravieţuieşte populaţia locală, înconjuraţi de pureci, şobolani, ţânţari, cu mâncare de proastă calitate, cu un confort scăzut, ei se confruntă şi cu plictiseala: aflaţi la dracu’n praznic în Coreea, departe de civilizaţie, într-o tabără militară, nu prea au nimic de făcut pentru ca timpul să treacă mai uşor, singurele distracţii fiind alcoolul, vizionarea câte unui film din când în când şi … scrisorile. Scrisorile aşteptate ca pâinea caldă…

La mijlocul secolului trecut, când telefonia se afla încă la începuturi, liniile telefonice fiind puţine, iar obţinerea unei legături era dificilă, cel mai utilizat mijloc de comunicare era scrierea şi trimiterea de scrisori. Nu existau telefoane mobile, laptopuri, Ipad-uri şi alte năzdrăvănii de acest gen. Dacă vroiai să transmiţi cuiva ceva, o vorbă bună, un gând, un compliment, un mesaj de prietenie sau o declaraţie de dragoste, scriai o scrisoare. Şi era o mare bucurie când primeai o scrisoare. Cred că toţi ne amintim bucuria primirii unei scrisori, emoţia în faţa unui plic aşteptat, nerăbdarea sau teama de a deschide şi citi scrisoarea care-i putea aduce bucuria unei iubiri sau disperarea unei despărţiri.

În ultimii ani, însă, acest obicei, al scrisorilor, a început să dispară. Bineînţeles, comunicăm, căci acest fapt e în natura umană. Dar „profităm” de mijloacele moderne, mail, messenger, sms, bloguri, twitter. Da, acestea ne asigură rapiditatea transmiterii informaţiei, dar sunt impersonale, reci, lipsite de suflet şi de emoţie, oricît ne-am strădui; perfecţiunea şi uniformitatea literei tipărite nu pot înlocui pasiunea, sentimentele şi emoţiile transmise de scrisul de mână, pe o bucată de hârtie, parfumată sau nu, colorată sau nu, albă sau cu linii, filă uniformă sau foaie ruptă pe ascuns dintr-un caiet pentru o fiţuică sau pentru un mesaj urgent colegei de bancă…

Şi vă întreb pe voi, prieteni, Mordechai, Shogunu, Teacă, Sebra, Melami, când aţi scris ultima dată o scrisoare adevărată, de mână, cu stiloul, pixul sau creionul, fără sprijinul dat de programele infamului Bill Gates?

Şi, de data aceasta, voi modifica fraza obişnuită de încheiere: Pentru că difuzează o serie de programe inepte pe post de „divertisment”, sau seriale româneşti de-a dreptul cretine, sau poantele răsuflate ale unor umorişti fără umor, în loc să redifuzeze acest remarcabil serial de comedie, directorii de programe ai televiziunilor româneşti trebuie să-şi dea imediat demisia!