Despre democraţie în America (partea 1)

03/08/2010

De foarte multă vreme SUA sunt considerate patria democraţiei. Ţara celor liberi, casa celor viteji, după cum spune chiar imnul naţional. Ţara în care oricine îşi poate urmări visul, oricine putând ajunge, teoretic, chiar preşedinte. Ţara în care toate naţiile pot trăi în armonie deplină (bineînţeles, după exterminarea populaţiei băştinaşe, „subdezvoltate, inferioare” pentru a obţine „spaţiu vital”). Pământul făgăduinţei, spre care s-au îndreptat puhoaie de imigranţi. Doar până la un moment, însă, când SUA au decis limitarea numărului de imigranţi, şi aplicarea unui nou sistem.

Văzând succesul deosebit pe care l-au avut cu democraţia, SUA s-au decis s-o facă profitabilă, şi să exporte acest model în exterior. În fond de ce să facă lumea atâta amar de drum pentru a avea parte de democraţie americană, când pot avea parte de o astfel de democraţie chiar la ei acasă, stând comod în fotoliu, ca în reclame?

Şi au avut o grămadă de „succesuri” cu democraţia de export. În Chile de exemplu, au răsturnat regimul ales de popor, şi le-au dat un preşedinte „adevărat”, de le-a ieşit chilienilor democraţia pe nas, într-unul dintre cele mai sălbatice şi sângeroase regimuri democratice din lume.

În Irak, ţară cu importante rezerve de petrol, au falsificat informaţii şi au impus democraţia cu forţa. La fel în Afganistan. În Ucraina şi România au implementat democraţia cu mijloace financiare. Ucrainienii s-au deşteptat între timp, noi nu încă, poporul alegându-l pentru al doilea mandat tot pe felatorul de licurici mari.

În acest moment, SUA sunt pregătite să implementeze democraţia în Iran. Democraţia nu e uşor de implementat, astfel încât SUA vor fi, probabil, ajutate de Israel, care se antrenează intens pe la noi. De ce la noi? Pentru că relieful seamănă foarte mult cu cel al vecinilor Israelului, deci condiţiile de luptă pot fi simulate mai uşor. Iar antrenamentele merg strună, deşi au şi unele mici poticniri.

Deşi preşedintele Iranului a propus o dezbatere la nivel înalt între el şi preşedintele SUA Hussein Obama, acesta preferă războiul, că doar nu degeaba a primit premiul Nobel pentru … pace (mă rog, premiul acesta nu e foarte relevant, Fundaţia Nobel dovedind că are un umor macabru încă de când a acordat acest premiu unuia dintre cei mai mari terorişti fundamentalişti arabi, Yasser Arafat).

Pretextul pentru atacarea Iranului îl constituie presupusa dorinţă a acestui stat de a obţine arma atomică. Bineînţeles, e doar un pretext. Când India şi Pakistanul au obţinut arma atomică, SUA nu au intervenit militar. Nu. Căci aveau nevoie de ajutorul Pakistanului în aşa-zisul război contra terorismului. La fel, când Israel a obţinut arme atomice (neoficial, bineînţeles), SUA a închis ochii. Doar nu erau nebuni americanii să-şi taie singuri accesul la puşculiţa cu bani.
SUA nu se va sfii să pornească un război. Pentru că sunt „jandarmul mondial” şi nimeni nu are curajul să-i tragă de urechi. Rusia nu este încă suficient de puternică, iar pe chinezi îi doare-n pulă de iranieni.

N-ar fi prima oară când SUA scapă nepedepsite. Peste câteva zie comemorăm cele mai grave atacuri militare împotriva populaţiei civile, atacuri ale căror urmări se simt până azi. Iar preşedintele Truman, cel care a dat ordinul, nu a fost niciodată judecat, deşi poate fi considerat criminal de război, atacurile având singura menire de a testa în condiţii de luptă noile arme. (După 65 de ani, criminalii se întorc la locul faptei)

Ce mă îngrijorează pe mine e faptul că antrenamentele pentru atacarea Iranului se fac în România, iar atacul va fi sprijinit, probabil, şi de pe teritoriul nostru. Şi nu mă îndoiesc că Iranul se va răzbuna. Şi atunci pentru noi va fi nasol. Mi se pare semnificativ faptul că autorităţile din Braşov achiziţionează cartele pentru raţionalizarea hranei pentru caz de război (probabil şi alte judeţe fac la fel, dar încă nu s-a aflat). După cum mi se pare semnificativ faptul că la televiziuni (am văzut un reportaj ieri la Pro TV parcă) se fac reportaje despre respectarea de către constructori a obligaţiei de a construi adăposturi antiatomice, despre importanţa şi utilitatea acestor adăposturi, şi despre adăposturile construite în trecut. Poate sunt paranoic, dar mi se ridică părul pe spate: Javrele astea portocalii chiar joacă viitorul ţării la loto? Chiar sunt atât de inconştienţi, de cretini, încât să arunce ţara într-un război? (Apropo, pentru o ţară care nu se află oficial în război, acordăm cam multe decoraţii militare cu însemn de război, şi avem cam mulţi militari ucişi în misiuni de luptă!).

De ce vrea SUA „democratizarea” Iranului, şi nu se preocupă de soarta drepturilor omului în Coreea de Nord cum ar dori EBA?
Simplu. Pentru că în Coreea de Nord nu există ceva ce există din belşug în Iran: PETROL. Că doar n-om face democraţie chiar pe gratis!

Pentru aceste motive, Băsescu și Boc trebuie să-și dea imediat demisia!”