Indignare

Moto: „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe izlaz, şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; şi, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi, şi le zice: «Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.» Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă. (Luca 15, 4-7)”

Biserica Ortodoxă a decis că un creștin nu are dreptul la o slujbă religioasă de înmormântare în biserică, așa cum e datina, și cum prevăd canoanele. De ce? Pentru că cică ar fi păcătuit foarte grav, sinuciderea fiind un păcat.

Bun, să admitem că ar fi un păcat. Se ridică însă câteva probleme: Cine decide gravitatea acestor păcate care îți reduc din „drepturile” de creștin?

Un preot sau călugăr filmat în timp ce întreținea relații sexuale cu bărbați sau copii nu păcătuiește grav? Sunt cazuri și în cadrul Bisericii Ortodoxe, nu doar la catolici. Când e vorba de așa ceva, BOR spune că a fost o clipă de slăbiciune, o rătăcire, iar sancțiunea nu e nici pe departe atât de drastică precum refuzul de a i se îndeplini unui sinucigaș o slujbă religioasă în Biserică. Un om al bisericii, care fute în cur sau se lasă futut în cur este lăsat să intre în biserică (în sens de clădire) chiar și după săvârșirea păcatului respectiv, și chiar dacă nu există siguranța că după ce pupă icoanele, respectiva față bisericească nu se duce să se drăgostească iar cu ceva parte bărbătească. Unii nu sunt nici măcar excomunicați pentru asta. De multe ori, cea mai gravă sancțiune e mutarea disciplinară. Nu e păcat nici dacă lelea Safta din satul de pe deal își mai bagă, la spovedanie, capul sub patrafirul soios al duhovnicului, pentru a-i face și lui o mică bucurie înainte de vecernie. Căci în ochii BOR, să te lași futut în cur sau să sugi pula (sau să o dai la supt) e un păcat mult mai mic decât sinuciderea.

Am cunoscut studenți la Teologie care erau înnebuniți după pizdă, futeau tot ce prindeau. Îi durea în pulă de porunca cu preacurvia și cu râvnitul la muierea altuia. Căci toate muierile-s curve, și de aia au pizdă, ca s-o folosească. Și, după ce futeau tot ce prindeau, erau hirotonisiți ca preoți, căci erau cu sufletul fără pată…

Mitropolitul Tomisului, Teodosie Tomitanul, fost Snagoveanul, este filmat în timp ce lua mită. Și nu e păcat, a rămas Mitropolit. Și-a păstrat și porecla primită înainte de a fi mutat (bănuiesc că disciplinar) la Mitropolia Tomisului, o poreclă cu adânci semnificații: Șpagoveanu…

Mitropolia Ardealului a fost spartă, trunchiată, iar idealul pentru care a luptat toată viața Andrei Șaguna, și anume o Mitropolie ortodoxă unită, nescindată, în Transilvania, a fost spulberat dintr-o mișcare de condei, fiind divizată, doar pentru că lupta de orgolii și de bani pentru scaunul de mitropolit s-a terminat nedecis, și Sfântul Sinod al BOR a spart Mitropolia Ardealului în două, doar pentru a satisface un mare păcat, și anume orgoliul, păcat făptuit de Bartolomeu Anania și Liviu Streza.

Pentru BOR nu este păcat suficient de grav nici turnătoriile la Securitate, după cum nici furtul, BOR folosind în continuare locașuri de cult furate de comuniști de la credincioșii greco-catolici. Parohiile se acordă pe bani. Dar asta nu e păcat.

Nu este păcat nici faptul că, pe lângă salariu, preoții se lasă „încurajați” cu ceva bancnote doar pentru a face un parastas mai frumos, sau pentru a veni cu Iordanul la începutul anului. Iar dacă bancnotele sunt prea puține sau cupiura e prea mică, strâmbă din nas și comentează… Căci nu mai contează credința și pioșenia, ci valoarea strict pecuniară.

Dar un sinucigaș este tratat diferențiat. Acela nu are drepturi, nu e creștin… Biserica uită chiar învățăturile lui Isus. Ei sunt plini de păcate, și totuși aruncă cu pietre… Cine e cel care decide gravitatea unui păcat?

În fond, dacă un om a ajuns la sinucidere, s-a întâmplat ceva grav în sufletul acelei persoane. Ce a făcut Biserica pentru a salva acel suflet? Cu ce anume a pătruns Biserica la sufletul omului pentru a-i oferi alinare? Mesajul Bisericii în ultima perioadă nu are absolut nimic de-a face cu apostolatul și salvarea sufletelor. E doar un gheșeft ca oricare altul. Biserica doar cere bani și donații, fără a da oamenilor în schimb mare lucru. Sigur, am întâlnit și oameni ai bisericii absolut deosebiți, pioși, calzi, blânzi, cucernici, fără apucături lumești, fără înclinații pidosnice, fără foame disperată pentru ban. Dar aceștia sunt prea puțini.

Revin: Ce a făcut Biserica pentru a salva sufletul unui om, pentru a-i îndepărta gândurile negre, pentru a-i insufla curaj și încredere, pentru a-l întoarce spre Dumnezeu?

Biserica nu are nici o responsabilitate? De ce să fie sinuciderea un păcat grav și exclusiv al omului? Poate acel suflet nu ar fi ales varianta sinuciderii dacă Dumnezeu i-ar fi fost alături. Filosofic vorbind, Dumnezeu ce a făcut pentru acel om de a ajuns să se sinucidă? Sigur, avem liberul arbitru, doar noi alegem drumul în viață, după propria noastră conștiință. Dar, pentru aceasta, trebuie să avem niște repere. Unde a fost Dumnezeu când au fost stabilite aceste repere? Căci, de multe ori din păcate, oamenii ajung la o răspântie unde nu au cum să poată alege, ambele variante fiind la fel de grele și întunecate, neexistând cale de ieșire dintr-un impas grav. Pentru un suflet slab sau slăbit de încercările prea dure ale vieții, singura opțiune posibilă pare a fi, astfel, suicidul. Unde a fost Dumnezeu când acest suflet avea nevoie să-i fie insuflat un strop de curaj? Orice om își simte credința zdruncinată când vede atâtea nenorociri și atâta nedreptate în jur… Unde este Dumnezeu? De ce nu insuflă un strop de alinare? Și unde e Biserica? Biserica își neagă orice responsabilitate, pentru absolut orice. Căci asta este credința instituționalizată și birocratizată. În loc să fie un refugiu pentru cei oropsiți și sărmani, Biserica e un business pentru cei mai înstăriți.

Sinuciderea nu înseamnă lipsa de credință sau fuga de Dumnezeu. Dimpotrivă, este o grăbire la întâlnirea cu Dumnezeu. Căci învățăturile și canoanele Bisericii ne învață că doar Dumnezeu ne poate judeca și ierta sau pedepsi eventualele păcate. Chiar și rugăciunile, de exemplu Tatăl Nostru, sunt adresate către Dumnezeu, nu către Patriarhul BOR și nici către Sinod. „Tatăl Nostru care ești în ceruri … ne iartă nouă păcatele noastre”. Și atunci cu ce drept se pronunță Biserica și Sinodul cu privire la faptele noastre? Preoții sunt slujitorii Domnului, dar asta nu înseamnă că se identifică cu acesta pentru a stabili pedepse…

Cu ce drept mi se interzice mie, sinucigaș, să fiu depus pe catafalc în biserică pentru o slujbă religioasă? Eu deja am ajuns la judecata lui Dumnezeu, el stabilește dacă sufletul mei va huzuri în rai sau se va perpeli în iad. Sunt mort, iar sufletul meu a pornit deja spre Judecata lui Dumnezeu. Cu ce drept mă mai pedepsești tu, ca Biserică? Ce vină mai are trupul meu trecător? Căci sufletul a ieșit deja de sub jurisdicția obtuză și hrăpăreață a Bisericii, și s-a încredințat deja înțelepciunii divine!

Și cu ce drept face Biserica discriminări? Unii sinucigași pot avea parte de o înmormântare creștinească, iar alții nu? Care sunt criteriile după care Biserica le acceptă unora dreptul la „un loc luminat, un loc cu verdeață, un loc de odihnă, unde nu este nici întristare nici suspin, ci numai viață veșnică”? Adică unele suflete au dreptul la un loc fără întristare, iar altele nu? Dacă m-am sinucis, nu am făcut-o de vesel ce eram, ci pentru că mi-era sufletul amar și îndurerat. Cine ești tu, Biserică, să-mi negi accesul la un loc fără întristare? Doar Dumnezeu poate face asta, când mă va judeca după întreaga mea viață și după întreaga mea existență. Căci oamenii pot judeca strâmb, iar Dumnezeu este drept.

Da, am păcătuit! Dar pedeapsa o primesc de la Dumnezeu. Rolul Bisericii este de a se ruga pentru mântuirea sufletului, chiar și pentru un suflet rătăcit! Cu ce drept refuză BOR o slujbă funerară în biserică? Dacă ar fi pioși și credincioși, s-ar ruga pentru sufletul meu rătăcit. „Ceata sfinţilor a aflat izvorul vieţii şi uşa Raiului; să aflu şi eu calea prin pocăinţă: eu sunt oaia cea pierdută; cheamă-mă, Mântuitorul meu, şi mă mântuieşte… Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor; miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi cetăţean al raiului…”

Poate ar fi cazul ca BOR să se abțină să dea pedepse de agest gen, chinuind și mai tare familiile îndoliate. Nu este îndeajuns suferința pierderii celui drag? Trebuie să-l omoare Biserica încă o dată? O fi sadism sau pură prostie? Poate ar fi cazul ca Biserica să-și schimbe canoanele, și să fie un sprijin pentru oameni și pentru sufletul omenesc, și nu un torționar ad-hoc. De multă vreme Biserica a uitat să ofere un sprijin moral și sufletesc, poate ar fi cazul să re-învețe acest lucru. Căci de la Dumnezeu ne vin toate. Căci a Sa este mărirea și puterea și slava. Iar Biserica nu are dreptul să aplice pedepse în numele său…

PSÎi rog pe fanaticii religioși, de orice religie sau credință, să mă scutească de idei fanatice și de exagerări…

„Pentru aceste motive, Băsescu și Boc trebuie să-și dea imediat demisia!”

Publicitate